Monday 24th June 2019 12:22:53 PM
Autentificare

Autentificare

Nume utilizator
Parola
Tine-ma minte

De vorbă cu Vlad Căpușan

De vorbă (din nou) cu Teo Vlad

De vorbă cu Geta Popescu

De vorbă cu Cristina Pogăcean

De vorbă cu Teo(fil) Vlad

De vorbă cu Aurel Sălășan

De vorbă cu Romică Popa

De vorbă cu Romică Popa

În 18 octombrie 2018, orele 15, o echipă de alpiniști români stă pe vârful Pumori, aflat la altitudinea de 7.165 metri în Himalaya, la granița dintre Tibet și Nepal. A ajuns acolo după cinci zile de ascensiune pe o rută nouă pe fața de sud-est a masivului, o linie aproape dreaptă mergând în sus de la bază pe creastă, apoi pe vârf. Membrii - Zsolt Torok, Teofil Vlad și Romică Popa.

Dacă Torok și Vlad sunt nume cunoscute celor pentru care muntele este mai mult sau mai puțin un teren de joacă, poate chiar și celor ce s-au nimerit cândva la televizor în timpul vreunei emisiuni despre vreo expediție pe munți înalți a vreunuia dintre cei doi, ei bine, Popa nu s-a aflat așa des, ba chiar deloc, în atenția publicului larg. De aceea, ne-am hotărât să aflăm, chiar de la el, cine este Romică Popa și cum a ajuns el în paginile marilor reviste despre alpinismul mondial, participant direct la „Călătoria Micului Prinț”.

Conform revistei Rock and Ice, Romică este „expert în cățărarea pe gheață, cu multe rute pe vârfuri din Europa la activ”. Conform partenerului său, Teofil, Romică Popa este „un om pe care te poți baza, un prieten adevarat. Aici (în viața de zi cu zi), și acolo (pe munte). Dacă în turele făcute în Carpați am văzut perseverența și anduranța, pe Pumori ne-a arătat ce înseamnă focus în momentele care contează cel mai mult, concentrare și determinare”.

Conform propriilor sale spuse, are 48 ani, este cățărător și alpinist pasionat, cu o activitate de munte de peste 25 ani. S-a născut în 27 septembrie 1970, în Valea Doftanei, Prahova, dar a crescut la Bușteni. Trăiește la Ploiești și este administrator de firmă și alpinist. Se definește ca responsabil, curajos și determinat și pune accent pe încredere reciprocă și devotament între membrii echipei, spirit de echipă, pe responsabilitate în luarea deciziilor.


 “Nu ai pierdut atunci când nu ai câștigat o luptă, ai pierdut cu adevărat în momentul în care ai renunțat la luptă”  (Romică Popa)


Cine ești tu, Romică, și de unde vii?

Încă din copilărie, am fost atras de mișcarea în aer liber, de sport, de orice însemna activitate în afara casei la vremea respectivă, poate și datorită faptului că am avut șansa să cresc practic la poalele muntelui, lângă telecabina din Bușteni. Când te trezești în fiecare dimineață cu peretele Caraimanului în fața ferestrei tale, imaginea muntelui nu mai este doar “familiară”, devine un fel de “casă” a ta.

De ce munții, Romică?

Cu toate că am crescut lângă munte, am început destul de târziu să am activități legate de munte, undeva pe la 15 – 16 ani, atunci când bunul meu prieten și coleg de liceu Rică Barbu m-a smuls de pe terenul de fotbal și tenis de picior din fața blocului și m-a dus pe munte, la început în câteva ture mai aventuroase de drumeție, pentru ca, după acestea, prin vara lui 1986, să mă ducă la o stâncă unde m-a învățat primele noțiuni de cățărare pe stâncă și manevre elementare de asigurare. Acela a fost momentul care a dat scânteia a ceea ce avea să devină o pasiune constantă. Am descoperit o nouă lume, cu mult mai interesantă și mai atractivă decât ceea ce făcusem până atunci și care oferea satisfacții și trăiri cu totul diferite.

Schi, escaladă, gheață, alpin – cum ai început și cum se îmbină toate în inima ta?

Activitățile astea au venit pe rând, primul fiind schiul. Încă de pe la 9 -10 ani am fost foarte atras de el, pentru că în perioada aia, schiul și sania erau principalele activități de iarnă din cartier. A urmat cățărarea pe stâncă. Totuși, aceste două activități le-am practicat mai serios și mai constant abia începând cu 1992, când mi-am dat seama că îmi plăceau așa de mult, încât m-am decis să le aprofundez și să le practic în mod regulat. În ceea ce privește cățărarea pe stâncă, trebuie să-i mulțumesc lui Laurențiu Anghel, de la care, între 1992 și 1995 am învățat în mod corect și logic principiile de bază ale cățărării pe stâncă, cu totul diferit față de ce știam înainte. În paralel cu escalada pe stânci mai mici, dar cu grade de dificultate mai mari, am abordat treptat și trasee clasice de alpinism în pereții mai mari (Peretele Văii Albe, Peretele Vulturilor, Postăvarul etc.).

Cățărarea pe gheață am început-o mai târziu, prin 2002-2003, cam pe atunci reușind să procur echipamentul necesar și să merg la gheață cu oameni de la care am putut învăța ceea ce era de învățat.

În tot acest timp, pe lângă aceste discipline tehnice, am încercat să abordez muntele și sub aspectul alpinismului clasic, să urc muntele de la poale și până în vârf, fie pe văi de abrupt, fie pe creste accidentate și spectaculoase, în ideea de a mă apropia cât se poate de mult de ceea ce ar trebui să însemne un alpinist complet. Știam că, dacă voi fi capabil să acopăr toate aceste aspecte, voi fi cu atât mai aproape de lucrul care se pare că mă definește, că voi găsi echilibrul și liniștea de care avem cu toții nevoie, dincolo de rutina și problemele cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi.

Ce te împinge înainte în pasiunile tale?

Cu toate că au fost scurte perioade în care am avut diverse pasiuni pasagere legate de interiorul casei  a fost o perioadă în care mă credeam mare electronist și lipeam sârme și făceam mini-montaje electronice, iar mai târziu am făcut pe fotograful într-un laborator improvizat în baie, unde developam poze (alb-negru la vremea aia) – nu am fost niciodată un “șoarece de bibliotecă”. Am realizat că cel mai bine mă simt atunci când fac mișcare în natură, pe munte, în aer curat, indiferent că este vorba de schi, de cățărare pe stâncă sau gheață, sau pur și simplu de urcat pe munte. Eram convins că tot ce este legat de munte și natură aduce sănătate fizică și mentală, cunoaștere de sine și dezvoltare spirituală, și asta m-a determinat să nu renunț la pasiunile mele, să sper că voi putea să le practic cât mai mult timp posibil.

Ce rămâne după o expediție ca Pumori?

După o expediție ca Pumori, dincolo de satisfacția și bucuria reușitei, rămân atât certitudinile experienței în sine, cât și o lecție importantă: visează, îndrăznește... pune mana și fă!

Ce te împinge înainte când simți că nu mai ai resurse, că nu mai poți?

Dorința de a realiza ce îmi propun, ideea că în principiu nu există “nu se poate” sunt motoarele care mă împing înainte.

Cum îți menții concentrarea în perioadele lungi de efort?

Mă bazez foarte mult pe vizualizarea scopului în sine, pe ambiție, pe angajament, încerc sa îmi canalizez întreaga atenție și energie către acel scop. 

Tu îți alegi expediția, ori expediția te alege pe tine?

În principiu, de câte ori plec de acasă undeva, știu ce-mi doresc și practic eu mi-am ales de fiecare dată destinația, scopul, expediția. Cu Pumori însă, lucrurile au stat puțin altfel, pentru ca eu aveam alt plan la începutul anului, eram pregătit pentru altceva, și doar conjunctura și acțiunile convingătoare ale prietenilor mei au făcut să mă hotărăsc (mai greu, e adevărat), să merg la Pumori în această formulă. Cred că nu greșesc prea mult dacă spun că, de data asta, cumva, expediția m-a ales pe mine.

Când vine vorba de echipă, stă puterea în număr, sau în conexiune?

În alpinism în general, și în alpinismul tehnic în special, nu pot fi prea mulți într-o echipă; toți cei care practică știu că, în principiu, echipa este formată din doi sau trei membri. Pe Pumori, echipa de trei a adus niște avantaje suplimentare față de una de doi. Cu toate astea, convingerea mea este că cel mai important lucru într-o echipă este conexiunea dintre parteneri; este esențial să joci același joc.

Planificare și periodizare a antrenamentului – tu cum ți-ai abordat evoluția ca sportiv?

Fiind destul de conectat la viața socială, la ceea ce se cheamă “a-ți face un rost”, încă din primii ani de cățărare, evoluția mea ca sportiv nu a fost niciodată cea a unui sportiv de performanță sau măcar consacrat. Am fost mai degrabă un “cățărător de week-end”, alegând un antrenament de mai scurtă durată, mai dedicat și mai concentrat, țintit punctual pe proiectele pe care mi le propuneam. De-a lungul timpului au fost, totuși, și perioade mai susținute, proiecte mai serioase decât ce făceam în mod obișnuit la sfârșit de săptămână, așa că mi-am adaptat antrenamentele și pregătirea pentru fiecare obiectiv propus.

Până unde mergi înainte să-ți dai seama că e prea departe?

De felul meu n-am fost niciodată prea avântat; am fost poate visător, îndrăzneț sau curajos de multe ori, însă niciodată nu am forțat lucrurile în mod exagerat. Unde se trage acea linie subțire dintre succes și dezastru este o chestiune ce ține de fiecare individ, și doar ceea ce ne spune propriul instinct de conservare și rațiunea o determină. Întotdeauna a fost esențial pentru mine să simt că dețin controlul, măcar și parțial.

Ce ai pierdut pe munte, Romică, și ce ai câștigat?

Ce am pierdut pe munte... cred că n-am pierdut mai mult de o carabinieră, două, poate câteva pitoane... (râde) De fapt, n-am avut decât de câștigat. Cred că în primul rând m-am câștigat pe mine, realizând că acesta este lucrul care mă definește, care îmi dă satisfacție. Nu în ultimul rând, am câștigat prieteni, momente sau perioade foarte frumoase, peisaje unice, liniște... într-un cuvânt, viață.

Cucerești ceva când urci un proiect dificil, Romică?

Ideea că ai cucerit un munte sau o linie, în opinia mea, este oarecum falsă... Poți spune, mai degrabă, că te-ai dus pe tine mai departe, ți-ai împins limitele personale sau, pur si simplu, ți-ai împlinit un vis. Câștigul pe care îl omitem adesea este că reușita asta ne da imboldul de a merge mai departe, de a visa la mai mult.

Ce cauți?

Ce caut? Dificil de răspuns... poate că este vorba despre acel echilibru subiectiv, pe care-l căutam fiecare dintre noi. Greu cu echilibrul... vrem și vârfuri, vrem și liniște... cum facem? Poate că cea mai bună alegere ar fi să continuăm să căutam... la urma-urmei, nu scopul, ci călătoria este cea mai importantă.

Planuri, Romică?

Planuri, planuri, planuri... cred că nimeni nu duce lipsă de idei sau de dorințe; numai că, cu cât ele sunt mai îndrăznețe, mai înalte, cu atât sunt mai dificil de atins și, într-o lume în care cele mai multe lucruri țin de comercial, este evident că aceste proiecte îndrăznețe depind de susținere.

Bineînțeles că aș vrea să mă întorc la primul munte pe care l-am încercat in Himalaya (este vorba de Ama Dablam). De asemenea, mi-aș dori să urc și un opt-miar; nu exclud în viitor o nouă tentativă de premieră alpină.

CV alpin

  • 1989 – 2001: Trasee de escaladă și alpinism clasic în țară;
  • 2001 – 2006: Cățărare pe cascade de gheată din Romania și Austria;
  • 2007:
    • Couloir Colop (culoar de gheață cca. 500 m) – Bazinul Argentiere – Franța;
    • Traseul  Rebbufat – Terray, Aiguille du Pelerins – Chamonix, France (cățărare mixtă);
  • 2011: 
    • Mont Blanc – 4.810 m;
    • Matterhorn – 4.478 m, creasta Hornli – Elveția;
  • 2016: Island Peak – 6.189 m – Himalaya;
  • 2018:
    • Matterhorn – 4.478 m, creasta Leone – Italia;
    • Vârful Lobuche – 6.119 m – Himalaya;
    • Le Voyage de Petit Prince (fața de S-E a vârfului Pumori – 7.161 m – Himalaya) (Premieră)

Scurt quiz:

Antrenament asiduu, sau forță nativă?

Cred că este vorba despre o anumită doză de forță nativă, antrenamentele au fost punctuale pentru scopuri concrete.

Tot echipamentul necesar, ori strictul necesar?

Dacă la începuturi aveam grijă să nu lipsească ceva, acum mă străduiesc din răsputeri să mă apropii de strictul necesar.

Calea bătută și sigură, sau nouă și riscantă?

În alpinism, când vorbim de proiectele importante, mai mereu este vorba despre nou și riscant, așa că încerc să nu risc exagerat, să țin lucrurile cât de cât sub control.

Competiție, sau plăcere?

Totdeauna am mers pe munte și m-am cățărat de plăcere; n-am prea avut legătură cu competiția. Cred că marea competiție este cu tine însuți.

Solo, sau cu partener?

Întotdeauna m-am cățărat cu partener, nu am avut proiecte solo.

Plan, sau inspirație?

Încerc să-mi folosesc inspirația pentru a-mi realiza planurile.

Salturi sau pași mici spre scopuri mari?

De regulă abordez metoda pașilor mici; salturile sunt într-o oarecare măsură un fel de loterie. 

Noroc, sau merit?

Dacă planificarea, pregătirea, eforturile, munca, angajamentul sunt meritele fiecăruia dintre noi, experiența mi-a arătat că, pentru realizarea proiectelor importante, mereu este nevoie și de un dram de noroc.

Tags: Alpinism, Romică Popa, Cățărare pe gheață, Pumori

Federația Română de Alpinism și Escaladă

Federația Română de Alpinism și Escaladă (FRAE) este o federație sportivă națională, persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă și apolitică. FRAE s-a constituit în 2002 prin asocierea cluburilor sportive și asociațiilor județene, conform Legii Educației Fizice...

Mai mult...

Newsletter