Autor: Cristina Călinoiu
Despre Cristina s-a mai scris. S-au scris articole după reușitele din munți, s-au publicat interviuri, mai scurte sau mai lungi. A fost premiată pentru activitatea ei (vezi Gala Excelenței la Feminin, de către AFA Cluj, 2015), i-au fost apreciate curajul și disciplina sportivă, și nu de puține ori stârnește surpriză și admirație. Suficient, s-ar crede, să-ți poți face o idee despre cine este Cristina Pogăcean.
Dar, am spune noi, e nevoie de mai mult scris, de multă observație, de mai mult timp petrecut cu privirea asupra ei pentru a înțelege de ce face ceea ce face, și poate așa nu se vor mai stârni mirări. Mirări că un om își asumă benevol atâta amar de stat pe verticale, în locul orizontalelor obișnuite, și căutarea continuă a perfecțiunii. Perfecțiunea aceea subiectivă, firește.
La puțină vreme după începerea acestei discuții, am observat-o pe Cristina la concursul de bouldering și escaladă Vertical Step Maraton, cu naturalețea și relaxarea cu care își făcea treaba, calmul trecerii de la un traseu la altul, zâmbetul și atenția îndreptate către partenera de coardă, susținerea și încrederea pe care o transmitea. După cum veți vedea, îi place competiția. S-ar putea spune, și din cele 36 de premii câștigate, că îi plac și competițiile. O stimulează, zice. Probabil că are de-a ceva face cu perfecțiunea de care vorbeam. Poate că și de acolo pornește, căutarea. Deși, spune, atunci când faci mai multe deodată, când îmbini mai multe discipline, ți-asumi și riscul de a nu fi cel mai bun. Dar poate că perfect nu înseamnă și cel mai bun.
Cine ești tu, Cristina, și de unde vii?
Aș vrea să cred că sunt alpinistă, și când spun asta ma refer la ce înseamnă să faci performanță în alpinism în prezent. Când principalele criterii de evaluare a performanței în acest sport sunt conturate de dificutate, stil de abordare, etică, spirit de explorare și spirit de echipă. M-am născut în Târgu Mureș, unde mi-am petrecut primii 18 ani din viață, apoi am ales să fac facultatea în Cluj, unde am descoperit aceasta pasiune pentru alpinism. Momentan locuiesc în Cluj alături de soțul meu, Cosmin, și pisica noastră Maya. Ocazional, evadez prin diverse colțuri ale lumii în căutare de noi provocări 🙂
Ai încercat multe sporturi, ai petrecut 10 ani în atletism, ai schimbat macazul și ai ales, în cele din urmă, alpinismul. De ce munții, Cristina?
Da, am făcut 10 ani de atletism la o vârstă destul de fragedă. Nu știu dacă se poate numi performanță, dar cu siguranță ce am învățat în acei ani m-a ajutat foarte mult după, pentru că am abordat alpismul ca sport, nu ca hobby. La 18 ani a trebuit să iau o decizie importantă între a continua cariera de atlet de performanță sau a alege o facultate care să mă îndrume către o meserie. Am ales cea de-a doua variantă și, pentru că energia pe care o aveam trebuia să o canalizez în ceva, am ajuns să practic alpinismul. La inceput m-a fascinat cățăratul pe stâncă, pe gheață, latura sportivă a acestei discipline, poate pentru că încă nu eram suficient de pregătită pentru altfel de provocări, cum este alpinismul. Dar încet, încet, prin expedițiile la care am participat, am învățat să mă cunosc mai bine fizic, și mental. Din perspectiva mea, este o experiență unică, pe care greu poți să o ai făcând altceva. Cred că asta mă fascinează cel mai mult, faptul ca fiecare proiect este unic și te obligă să-ți împingi limitele mai sus, chiar dacă inițial crezi că nu ești capabil.
Bouldering, escaladă, alpinism tehnic, alpinism de altitudine, care trage mai tare în inima ta?
Atâta timp cât există motivație, toate sunt la fel de importante. Ironia este că sunt complementare până la un anumit punct, dar dacă faci exces într-o anume disciplină, celelalte au de suferit, ceea ce până la urmă este normal. La fel cum, a menține un echilibru între toate aceste discipline este un compromis de a nu fi cel mai bun.
[widgetkit id=30]
Ce te împinge înainte în pasiunile tale?
Cred că motivația este cea mai importantă, iar atâta timp cât am cum să evoluez și să descopăr lucruri noi despre mine voi găsi și motivația necesară pentru a merge mai departe.
În escaladă, sunt dese momentele în care mintea spune că pur și simplu nu poți merge mai departe. Ce faci ca să le depășești?
Încă nu am ajuns așa de departe, poate dacă aș face doar escaladă și antrenament specific doar pentru escaladă ar fi o altă poveste. Partea bună în faptul că încerc să fac mai multe discipline este că progresul este mai lent, dar continuu și încă nu am ajuns la un moment de cumpană 🙂
Ce te împinge înainte când simți că nu mai ai resurse, că nu mai poți?
Ce am descoperit în expediții este că am reușit să împing această barieră destul de mult. De fapt, e doar o senzație că nu mai pot, o senzație peste care trec în clipa în care intra în rol instinctul de supraviețuire. Este o chestiune perfect valabilă pentru toata lumea, numai că nu ai cum să o experimentezi într-un habitat normal, în care este ușor să renunți.
Tu îți alegi expediția, ori expediția te alege pe tine?
De cele mai multe ori, eu împreună cu Cosmin am ales expediția.
Când vine vorba de echipă, stă puterea în număr, sau în conexiune?
De cele mai multe ori, am preferat echipele mici, de două, maxim trei persoane. Este mult mai ușor de organizat, de luat decizii, de avansat într-un traseu decât într-o echipă numeroasă. Și bineințeles, conexiunea dintre parteneri este vitală.
Planificare și management. Tu cum ți-ai abordat evoluția ca sportiv?
Încă pe o curbă ascendentă 🙂
Până unde mergi înainte să-ți dai seama că e prea departe?
Mai nou fiind și ghid montan, încep să fac un managemant al riscului chiar și înainte de a pleca în traseu.
Ce ai pierdut pe munte, Cristina, și ce ai câștigat?
Am pierdut o viață de om normal și am câștigat o viață de explorator, aventurier, o viata mai pură și mai apropiată de ceea ce suntem de fapt. Iar acest proces nu este ireversibil din fericire.
Ce cauți?
Deocamdată să mă descopăr pe mine…
Planuri, Cristina?
Planuri sunt multe, doar bani sa fie.
Cosmin Andron, soțul și partenerul Cristinei, despre ea: „Este încăpățânată. Un mare defect al ei, totodată și o esențială calitate”
Scurt quiz:
Tot echipamentul necesar, ori strictul necesar?
Până în tabăra de baza tot echipamentul necesar, mai sus de obicei ne adaptăm la condiția în care se afla traseul.
Calea bătută și sigură, sau nouă și riscantă?
Aș alege nouă și sigură 🙂
Competiție, sau plăcere?
50% – 50%
Antrenament asiduu, sau forță nativă?
Ambele.
Solo, sau cu partener?
Solo încă nu am încercat, dar aș vrea să experimentez măcar o dată. Deocamdată doar cu partener.
Plan, sau inspirație?
Cel puțin un plan, iar când nu funcționează, improvizat la fața locului.
Salturi sau pași mici spre scopuri mari?
Și, și… după părerea mea, pentru o evoluție rapidă trebuie să ai un gram de nebunie, să iți propui un scop măreț, dar pașii mici și siguri nu sunt de neglijat.
Noroc, sau merit?
Ambele 😀
Scurt CV alpin:
- 36 de premii obținute în competiții de escaladă, bouldering, escaladă pe gheață
- 2011-2012 – locul 6, respectiv 8 la Ice Climbing World Cup, Bușteni – cel mai bun rezultat românesc la o etapă de cupă mondială de escaladă pe gheață
- 2006 – Mt Elbrus, Caucaz (5.648m)
- 2008 – Mt. Khan Tengri, granița China-Kyrgyzstan-Kazakhstan (7.010m)
- 2011 – Shishapangma, Himalaya (pana la 7200m)
- 2013 – Gandharva Chuli, Himalaya, Annapurna Himal (6.248m)
- 2014 – Bhagirathi I, Himalaya (6.856m)
- 2016 – Zanskar, India: T16 South Summit (6.431m), “Supercouloir” (premieră)
Mulțumim, Cristina!