De vorbă cu Vlad Căpușan

Autor: Cristina Călinoiu

În ianuarie anul acesta, împreună de partenerul Zsolt Torok, a primit trofeul Sportivul Anului al F.R.A.E. la secțiunea Alpinism Technic pentru prima ascensiune certificată, în octombrie 2016, a Vârfului Peak 5, 6.421m. din Himalaya pe ruta Romanian Flame. În primăvară, cu același partener, a căutat să deschidă o rută nouă în regiunea Khumbu, pe fața sudică a Mt. Pumori, 7.148m., vecinul mai scund al Everestului, dar au fost nevoiți să se retragă din pricina vremii rele. Iar în august, la doar câteva luni, alături de Tom Schindfessel, a reușit o rută nouă, Tutti Frutti Summer Love (5.11+, A3, 17 lungimi, 610m.), pe alt continent, în mai nordicul rai al cățărătorilor din British Columbia, Canada, Bugaboos Spire.

Un an din viață doar, dar Vlad este neobosit, ne arată, neratând ocazia de a străbate lumea în căutarea liniilor perfecte. Alpinist și pictor, face din fiecare experiență o sursă de inspirație pentru arta sa, atât în studioul său, cât și din natură.

Cine ești tu, Vlad, și de unde vii?

Mă numesc Vlad Căpușan, am 27 de ani și locuiesc în Cluj. M-am născut aici, într-o familie extraordinară care m-a susținut întotdeauna în proiectele mele. Mă consider un om simplu, dar cu vise mari.

De ce munții, Vlad?

Muntele a fost parte mereu parte din viața mea, iar escalada am început-o la 13 ani în Cheile Turzii. Din acel moment nu m-am mai oprit. Mergând pe munte, am înțeles un lucru important – pentru mine adevărata împlinire nu apare când am stomacul plin și o perna moale sub cap. Probabil cele mai memorabile experiențe au fost acelea în care am suferit cel mai mult.

Oameni sunt diferiți, unii se simt împliniți la munte, alții la mare, probabil că ceea ce pentru mine e o zi fabuloasă într-un perete la capătul lumii pentru alții ar fi cel mai negru coșmar. Dar nu există bine sau rău, doar altfel. Personal simt nevoia de a mă deconecta, de a merge cât mai departe de ceea ce cunosc, iar muntele e locul perfect. Nu e vorba de performanță, ci de lucrurile mărunte, de sarea și piperul vieții. Acele dimineți în care bei o ceașcă de cafea fierbinte într-un bivuac rece în zăpadă, la peste 6000m. în Himalaya, serile în care, după o zi grea, împarți ultimul baton de ciocolată cu coechipierul tău, sperând că mâine va fi o zi mai bună, sau acele zile caniculare din Cheile Turzii în care vântul de vară te trezește la viață.

Pe munte mă simt acasă.

Escaladă, alpinism, alergare montană, artă cum se îmbină toate în viața ta?

Alpinismul e mai degrabă o artă, decât un sport. Posibilitatea de a picta lini noi pe niște pereți uriași la capătul lumi îmi oferă o satisfacție uriașă. Stilul, viziunea si etica unui traseu sunt pensula și culoarea mea.

Nu mă consider un atlet de performanță, dar antrenamentul e o pasiune obsesivă. Îmi place la nebunie sa îmi împing la maxim organismul la fiecare antrenament, și să îmi depășesc limitele prin alergare și escaladă. Îmi place ideea de a parcurge distante mari atât pe orizontală, cât și pe verticală într-un timp foarte scurt. Iar antrenamentul mă ajută să mă simt confortabil în inconfortabil, să îmi mențin concentrarea în momentele tensionate.

Ce te împinge înainte în pasiunile tale?

Frica de necunoscut.

Tu îți alegi expediția, ori expediția te alege pe tine?

Îmi place să cred că eu aleg expediția. Un proiect reușit apare doar atunci când îl simt cu adevărat.


Vlad este un alpinst foarte complex. Prin asta înțeleg că el pratic acoperă tot ce se poate include în acest cuvânt, „alpinist”. Este foarte bine pregătit, este puternic și tehnic. Aceste trei calități sunt de bază când vrei în ziua de azi să mai faci ceva nou sau competitiv în alpinismul mondial. Are și o doză de „nebunie”, în combinație cu cumpătare. Nebunia te împinge tot mai departe, iar partea rațională te aduce înapoi viu indiferent de succes sau incercare grea.

(Zsolt Torok, alpinist)

Cum s-a format proiectul Boogaboos Spire și ce-a adus cu el?

Proiectul Boogaboos e genul de proiect care îmi este cel mai aproape de suflet. Am avut toate ingredientele perfecte, big wall, izolare totală, vreme perfectă și un coechipier extraordinar. Deși în cele 4 zile în perete am cățărat aproape 60  de ore, ne-am simțit extraordinar, iar oboseala a fost eliminată de entuziasmul fantastic pe care l-am avut amândoi. Tom e un cățărător foarte talentat și puternic, am fost în expediții împreună în Himalaya, America, și acum Canada; am avut niște experiențe grozave chiar dacă nu am reușit întotdeauna să ne atingem obiectivul.

Ce presupune o astfel de ascensiune – logistic, mental, ori în materie de antrenament?

Din punct de vedere logistic a fost vorba de o documentare amplă – am studiat accesul, linia traseului, retragerea. Am evaluat și perioada optimă pentru o vreme perfectă. 

Am avut două haultbag-uri cu peste 40 kg fiecare, pe care le-am dus până la 2.200m, unde am pus tabăra principală. Din acel punct, am avut un approach de 7 ore și am intrat în perete doar cu echipamentul strict necesar. 

Cred ca alpinismul e o combinație între balet, gimnastica și șah, mai exact eleganță, forță și strategie. Antrenamentul a fost și va fi unul dintre lucrurile la care lucrez cel mai mult, dar reprezintă doar 30% din reușită. Strategia și spiritul echipei sunt cele mai importante și adună restul de 70%.  În cele mai dificile momente, e vital să rămâi concentrat asupra obiectivului și să lupți pentru fiecare lungime. E o luptă mentală, pe care acolo sus o porți cu tine însuți. Antrenând corpul, antrenezi mintea. Iar efortul mental e prioritar acolo sus.

[widgetkit id=45]

Când vine vorba de echipă, stă puterea în număr, sau în conexiune?

Din punctul meu de vedere, echipa reprezintă chintesența alpinismului; atâta timp cât aceeași viziune e împărtășiăa de toți membrii echipei, lucrurile funcționează optim. E greu sa găsești oameni cu care să rezonezi în totalitate, dar în expedițiile mari e un deziderat. Dacă te bucuri, râzi, glumești și savurezi fiecare moment alături de coechipier, indiferent dacă atingi vârful sau nu… expediția e oricum un succes.

Ce te împinge înainte când simți că nu mai ai resurse, că nu mai poți?

Psihicul, care seamănă cu un ciocan de multe ori.

Cum îți menții concentrarea în perioadele lungi de efort?

În general, glumind și povestind cu coechipierul despre anumite lucruri… pe care nu le pot detalia aici.

Planificare și management. Tu cum ți-ai abordat evoluția ca sportiv?

În primul rând, nu mă consider un sportiv. Iubesc munții și încerc să excelez în fiecare expediție, dar a fi un sportiv de performanță înseamnă o dedicare totală și nu doar pasiune. În România, nu există o cultură alpinismului de performanță, iar susținerea pentru astfel de sportivi e foarte redusă. Planificarea stă la baza proiectelor mari și e cea mai importantă parte; urmează apoi managementul. În expedițiile mari există întotdeauna două vârfuri, unul de hârtie și altul de stâncă, primul e cel mai greu.  

Până unde mergi înainte să-ți dai seama că e prea departe?

Pana la momentul în care nu mai văd nicio satisfacție. Să cobori nu e o decizie ușoară, dar trebuie luată înainte de a deveni panicat sau de a intra într-o situație critică. Dacă ajungi acolo, pierzi controlul situației, iar deznodământul poate fi  tragic. Ca tânăr alpinist am văzut succesul drept obiectivul suprem; după ani buni de alpinism, l-am văzut și în eșec. Eșecul ne ajută să ne analizăm condiția, ne arată slăbiciunile. Dacă ne concentrăm pentru a ne îmbunătăți slăbiciunile putem ajunge deasupra vârfului pe care am eșuat.

Iubesc alpinismul pentru ca există întotdeauna o doză de risc pe care nu ai cum sa o eviți. E important însă cum evaluezi riscul la care te expui. De multe ori a nu face nimic e mult mai riscant.

Ce ai pierdut pe munte, Vlad, și ce ai câștigat?

Am pierdut prieteni apropiați, dar am învățat cele mai importante lecții din viața mea.

Fiecare cucerește câte ceva când urcă un proiect dificil. Tu ce cucerești, Vlad?

Pe mine însumi.

Ce cauți?

Necunoscutul.

Planuri, Vlad?

Imi fac planul urmând 3 criterii esențiale: etica, dificultatea și angajamentul. În acest context am o listă cu mai multe vârfuri, dar încă nu știu cum să ajung la ele.


Scurt quiz:

Tot echipamentul necesar, ori strictul necesar?

Strictul necesar.

Calea bătută și sigură, sau nouă și riscantă?

Nouă și sigură.

Competiție, sau plăcere?

Plăcere

Antrenament asiduu, sau forță nativă?

Mi-ar plăcea să fie ambele, dar rămân la antrenament asiduu.

Solo, sau cu partener?

Cu prietenii

Plan, sau inspirație?

Plan și improvizație

Salturi sau pași mici spre scopuri mari?

Pași mici, iar din când în când, câte un salt.

Noroc, sau merit?

Merit

Articole similare

Distribuie articol

Ultimele articole