Escalada sportivă se poate efectua atât pe stâncă, cât și pe structuri artificiale și constă în depășirea obstacolelor ale suprafețelor, beneficiind de puncte de asigurare fixe, la fața locului. Acest tip de protecție este, de obicei, formată din ancore chimice și mecanice, însă, chiar și așa, este responsabilitatea fiecărui practicant în parte să se asigure că asigurările întâlnite pe parcurs, în traseu/ stâncă, sunt în bune condiții înainte de a le folosi.
Deoarece cățărătorul nu trebuie să își plaseze singur asigurările, se poate concentra pe mișcările propriu-zise, pentru a progresa către un standard tehnic mai înalt, bucurându-se de escaladă și fără a avea a se teme semnificativ de implicațiile unei posibile căderi în traseu.
Escalada sportivă permite celor începători în această activitate să experimenteze și să învețe în relativă siguranță. Mai apoi, acești cățărători pot folosi aceste cunoștințe pentru a gusta escalada în teren de aventură, cu condiția să existe încă stâncă în starea sa naturală.
La origine, escalada sportivă este strâns legată de alpinism. În România, aceasta a început să fie practicată în anii ’80, mai mult pe stâncă. Primele panouri publice de escaladă din țară au fost cel al RATB, mai apoi Ecran Club, din capitală.
Un document al UIAA detaliază responsabilitățile operatorilor de săli/ panouri de escaladă în Europa și S.U.A.